Implicarea bunicilor în perioada creșterii copiilor
În perioada creșterii copiilor, implicarea bunicilor este foarte importantă.
Relația cu mama, dacă este bună și s-a aprofundat în timpul sarcinii, poate să fie esențială pentru ajutarea femeii să realizeze mai ușor activitățile multiple pe care le are de îndeplinit.
Esențială în menținerea unei relații bune este comunicarea continuă între cele două femei: discutarea așteptărilor pe care fiecare le are de la cealaltă, menționarea granițelor și a limitelor, delimitarea atribuțiilor și claritatea rolurilor (cine este mama, cine este bunica și ce are de făcut fiecare în relația cu copiii).
Bunica poate avea tendința să-și răsfețe nepoții și să se poarte mai blând cu ei decât a făcut-o cu propria fiică. Este însă nevoie să înțeleagă care sunt limitele acestui răsfăț și să nu treacă peste dorințele femeii de a-și hrăni sănătos copiii, de a-i feri de statul excesiv la ecrane și de a nu le oferi obiecte sau alimente care să dăuneze fizic sau emoțional.
Relația cu tata devine și ea importantă. Pentru un bărbat, asumarea rolului de bunic vine natural și mult mai ușor decât pentru o femeie. Lui îi este foarte clar ce atribuții îi revin și nu se bagă peste bucătăria și deciziile interne ale fiicei sale. Un bunic înțelept pune întrebări, cere clarificări, dorește să știe exact ce este de făcut și acționează așa cum i se recomandă.
Comunicarea între femeie și părinții ei, atunci când aceștia se implică în creșterea copiilor, este esențială, vitală și mereu ajustabilă. Conflictele care apar se mediază cu răbdare și înțelegere, fiecare parte comunicând viziunea proprie și ajungând la un consens.
Scopul participării părinților la creșterea copiilor este întotdeauna ca situația tuturor să fie mai ușoară, mai bună și mai echilibrată.
Scopul existenței familiei este ușurarea vieții pentru toți membrii săi. Acest scop nu trebuie uitat niciodată, mai ales atunci când apar dificultăți de comunicare.
Situații particulare și impactul lor
- Confuzia indusă copiilor de numele oferite femeilor implicate în creșterea lor.
Exemplu întâlnit în practică: o femeie de 28 de ani îi spunea mamei sale „mami” și bunicii sale „mama”, pentru că bunica o crescuse în copilăria mică. Apariția copilului în acea familie a determinat confuzie pentru cel mic, care nu înțelegea existența atâtor „mame”. Este important ca fiecare femeie să-și redefinească rolurile și să pună etichete corespunzătoare pentru ele. Bunica este bunica, dar poate fi și „buni”, „mamaie”, „buna” sau orice alt apelativ ales.
- Bunici indisponibili pentru ajutorul în creșterea copiilor, dar care au pretenția de a păstra relația cu ei doar în termenii lor.
Aceștia impun vizite la ore fixe, comportament de un anume fel sau comunicare limitată doar la subiectele pe care se simt confortabil. Mama va încerca să explice copiilor alegerea acestor bunici, folosind imaginația și povești favorabile, chiar dacă îi este greu și i-ar fi mai ușor să-i judece și să-i critice.
- Bunici aflați la mare distanță de familia de origine.
Legătura se ține online, prin telefoane și conversații ocazionale. Pot fi idealizați și puși pe „piedestal” sau, dimpotrivă, criticați și transformați în „dușmanii de la distanță” de către femeie sau partenerul ei. Copiii nu au ocazia să-i cunoască drept persoane reale, cu care să creeze o conexiune separată, ci primesc doar povestea părinților, bazată pe experiența lor din trecut. Trebuie reamintit că toți adulții cresc, se transformă și se schimbă, mintea umană făcând ajustări continue.
- Bunici bolnavi și care au nevoie de îngrijire.
Ei pot locui cu familia tânără și cu nepoții. Cei mici sunt implicați în îngrijirea bătrânilor: le duc apă, mâncare, le țin companie, stau de vorbă cu ei, îi ajută cu telefonul sau telecomanda televizorului. În funcție de problemele de sănătate și personalitatea bunicilor, această experiență poate fi una formatoare pentru copii (îi educă în spiritul compasiunii, răbdării și toleranței) sau, dimpotrivă, una dificilă și traumatică (îi determină să se închidă, să devină cinici sau să se înrăiască).
