Copilul de conectare

În 1928, pe 5 august, se naște Eleonora, bunica mea maternă. Este copilul de conectare a doi oameni munciți, obosiți de viață, fiecare venind dintr-o altă relație în care mai aveau câte trei copii. De fapt, a fost copilul de conectare a două familii, a două linii de energie.

Pentru că părinții ei aveau puține resurse și atenție pentru ea – mama ei avea deja 43 de ani – și-a luat deciziile foarte devreme în viață: să fie de folos, să servească așa cum se aștepta de la ea, să fie mereu ocupată. Să nu aibă vreodată timp să se gândească la emoții, la slăbiciunea feminină, la suflet sau la dorințele ei.

Totuși, la un anumit nivel, dorințele interioare au împins-o să-și angajeze viața într-o anumită direcție. A vrut să aibă abundență materială și copii educați, care să trăiască diferit decât a putut ea să o facă.

Căsătoria și începuturile

S-a căsătorit devreme, la 20 de ani, cu un consătean cu un an mai mare decât ea. Au pornit la drum săraci.

Una dintre poveștile care au rămas de notorietate a fost aceea în care tataia, la momentul acela al tinereții, și-a rugat socrul, pe moș Moise, să-i țină la ei până se mai împlinesc material. Socrul s-a exprimat plastic: „N-am mirosit împreună bășina ogarului!”, vorbă folosită între vânători pentru a arăta că ești în aceeași echipă. Dormitul vânătorului cu ogarul făcea posibilă o încredere și o comunicare mai bună, asigurând succesul în vânarea prăzii.

Morala poveștii a venit 30 de ani mai târziu, când moș Moise, octogenar, singur și murdar, este luat de fiica lui din bordeiul său și adus în casa ei pentru baie și îngrijiri. La masă, fiica își întreabă soțul, pe același tataie, acum bărbat matur și împlinit, dacă îl pot ține la ei pe „tăticu”, că este bătrân și neputincios. Răspunsul? „N-am mirosit împreună bășina ogarului!”.

Mila nu era la ea acasă în familia noastră. Mamaia nu cunoștea nici ea mila.

Femeia de neclintit

Femeia aceasta mică, slabă, cu pielea albă și părul negru și creț, nu avea prea multe cuvinte de dragoste. Era permanent în mișcare: făcea foarte multă treabă, avea grijă de animale, de casă. Chiar și cu ochii mei de copil nu o vedeam să stea vreodată.

Am întrebat-o pe mama dacă o percepea la fel. A spus că nu a avut niciodată timp să fie drăgăstoasă – era foarte muncită, iar soțul era dur și cu așteptări mari de la ea.

Îmi amintesc de casa și grădina ordonate, camerele aranjate, mirosind fiecare în felul ei. Camera cea mai interesantă pentru mine mirosea a naftalină, acolo fiind toate „secretele”, dar nu îmi era prea accesibilă.

Mamaia era o bună bucătăreasă: îmi amintesc de scovergile cărora le spunea „minciunele” și de prăjitura „tăvălită” cu nucă.

Muncă, discreție și disciplină

Această femeie „incredibilă” a avut și serviciu, dar pentru că avea doar 4 clase, a curățat vagoane la CFR și a fost ajutor la bucătăria restaurantelor. O văd și acum în spatele unei clădiri, stând pe un scăunel și curățând cartofi și ceapă din niște saci mari.

Tataia era carismatic și „deștept”, el vorbea mult și ne spunea o mulțime de povești. Mamaia vorbea puțin, cuvintele ei erau șuierătoare și scurte.

Nu am văzut-o să doarmă nici noaptea, nu avea prietene, iar cu vecinele vorbea scurt și răspicat. Nu îi plăceau animalele – câinele era legat și nu prea mânca, pisicii mici sfârșeau înecați, porcii și oile care se opuneau primeau lovituri. Singura ei pasiune păreau să fie florile: grădina cu gladiole, zambile și narcise multicolore și parfumate, care îmi zâmbesc și acum în amintire.

Știa să facă orice, era foarte creativă, dar deviza ei era să țină „oala acoperită”, „să nu o știe nimeni”. Și nu a știut-o nimeni!

Anii de declin

Uneori făcea crize de spasmofilie, slăbea, devenea mai tristă, iar atunci era singura perioadă când se odihnea câteva zile. Pe la 60 de ani a făcut primul accident vascular cerebral, urmat de altele, niciunul grav, dar care au slăbit-o treptat. Pe la 75 de ani a murit, după o fractură de șold pe care nu a mai putut să o depășească.

Tataia a trăit până la 92 de ani.

Lecția mamaiei

Am ales să fac această poveste despre mamaia, pe care nu aș putea spune că am iubit-o. Mi-am dat însă seama că ea a fost motorul familiei și alegerea ei a fost să facă tot efortul necesar, astfel încât tot ceea ce și-au propus ea și tataia la tinerețe – să aibă copii cu carte și să prospere – să se poată realiza.

Visul a fost și al ei! L-a susținut pe tataia și „i-a suflat în vele” tot timpul. El era de admirat, pe el îl promova, el era cu ideile, cu toate că se consulta cu ea permanent. Reciprocitatea nu a fost valabilă.

Lecția? Modelul feminin al familiei a hotărât: „Fără milă, cu multă tenacitate și vrednicie spre scopul propus!”.

Mulțumesc, mamaie, pentru modelul tău și pentru posibilitatea de a putea să fac astfel o alegere mai conștientă pentru viața mea!

Anca Meta Meru, nepoată