Povestea Elenei Ardeleanu – „Doamna atâtor surprize…”

Povestea Elenei Ardeleanu – „Doamna atâtor surprize…” 1932–2015

Este povestea unei femei ce ilustrează perfect următoarele cuvinte înțelepte:

„Niciodată nu este prea târziu”

și

„Where there is will, there is a way” – „Atunci când există voință, există o cale”.

O femeie de 80 de ani vrea să construiască o clinică

Ce ați spune dacă o femeie de 80 de ani îți descrie cu lux de amănunte cum vrea ea să construiască o clinică medicală, chiar dacă e singură și nu are nici bani? Te-ai uita la ea condescendent. Așa am făcut și eu și mulți alții de lângă mine, familia ei.

Ce credeți că s-a întâmplat?

O femeie de 80 de ani s-a apucat să lucreze cu arhitectul, a făcut planul unei clinici pentru tratarea arșilor în cel mai mare detaliu și a pornit cu documentația să obțină autorizațiile de construcție, deși nu avea bani pentru construcție!

Femeia era din București, iar clinica urma să fie construită la Iași, pentru că acolo avea un teren moștenit din familie. A făcut zeci de drumuri București–Iași și s-a luptat din greu să obțină autorizațiile, pentru că instituțiile statului găseau tot felul de motive să întârzie sau să interzică proiectul.

În final a obținut autorizația de construcție! Dar nu avea bani să ridice clădirea.

Finanțarea neașteptată

Când era aproape gata cu actele, a apărut și finanțarea, în modul cel mai neobișnuit cu putință. Într-o zi de decembrie, era în Iași, într-un tramvai, în deplasările ei între instituții. Tramvaiul s-a ciocnit de o mașină, ea a fost rănită la gât, a ajuns la spital, a avut câteva săptămâni de spitalizare și a stat câteva luni cu un guler gipsat.

Fiind rănită într-un vehicul public, a primit de la Asigurator o sumă de 50.000 euro. Și așa, în vara anului următor accidentului, avea banii să înceapă construcția!

O femeie de 82 de ani, dirigintă de șantier

O femeie singură, la 82 de ani, s-a apucat de construcție! Ea singură, la Iași, fără niciun ajutor din partea familiei sau a altcuiva. A fost diriginte de șantier, a negociat la sânge cu furnizorii de materiale, cu constructorii, a supravegheat construcția și a finalizat lucrarea.

A adus clădirea la roșu, a închis-o cu geamuri și uși, și deja închiriase demisolul unei companii care urma să facă acolo o sală de terapie cu sare, o mini-salină.

Din păcate, anul următor a decedat din cauza unui cancer ce a evoluat în doar patru luni.

Vi se pare extraordinară această femeie?

Haideți să vă povestesc cum a ajuns la un asemenea proiect la 80 de ani.

Fetiță refugiată din Bucovina

S-a născut și a crescut în Bucovina, într-o localitate ce aparține azi Ucrainei, la 22 mai 1932. De aceea a fost botezată Elena. A mai avut doi frați și o soră. Tatăl și mama erau țărani, pricepuți cu pământul, buni gospodari și buni în afaceri.

Până la 8 ani a locuit în satul natal. Acolo a învățat de la bunica Evdochia și mătușa Măriuța, sora mamei, abecedarul tratamentelor naturiste, care aveau să o ducă ulterior pe drumul spre clinica de care povesteam la început.

La 8 ani, o parte din Bucovina a fost anexată cu forța de URSS și au început vremuri extrem de tulburi. Oamenii au fost deportați în toate direcțiile. Ea și familia ei au fugit către România, doar cu câteva bunuri pe care le-au putut căra. Erau pregătiți să iasă și ei pe la Fântâna Albă, dar tatăl a avut inspirația să mai aștepte puțin, evitând masacrul în care 3000 de români au fost uciși.

Au ajuns în România și s-au stabilit la Iași. Clasa a IV-a primară a absolvit-o la Notre Dame de Sion, iar în 1943 a intrat la Liceul Comercial din Iași.

A urmat războiul și bombardamentele, iar familia s-a refugiat în pădurile de lângă Vaslui, dormind în scorburile copacilor. În 1947, tatăl ei a murit. Mama, rămasă cu patru copii, a decis să trimită băieții la școală, iar fetele să rămână în gospodărie. Elena însă a insistat să învețe, iar directoarea Liceului, impresionată, a primit-o la internat.

De atunci nu s-a mai oprit din studiu.

O femeie inginer constructor

În 1951 dă admitere la Facultatea de Ingineri Economiști de la Institutul Politehnic București și stă un an într-un cămin din Cotroceni. În anul doi, datorită unei schimbări de lege, se întoarce la Iași și termină Facultatea de Construcții Civile și Industriale în 1956.

Se căsătorește cu un vecin de cartier, absolvent al Facultății de Mecanica Transportului de la Institutul de Căi Ferate din București.

În facultate a făcut parte din cercul științific pentru studierea materialelor de construcție și, la absolvire, a fost angajată imediat la Sfatul Popular Regional Iași, ca șef al sectorului de materiale de construcții. A înființat un laborator pentru cercetarea argilelor, pe care l-a condus.

În 1958 se transferă la Institutul Regional de Proiectare Iași, unde se ocupă de lucrări de consolidare a construcțiilor bombardate.

În 1964, din dorința de a proiecta lucrări mai mari, se mută în București și lucrează până la pensionare la ISPE – Institutul de Studii și Proiectări Energetice. Timp de 28 de ani a fost proiectant și șef de proiect pentru construcțiile centralelor electrice din Turceni, Rovinari, București, Iași, Galați, Suceava, Borzești, Ploiești, Govora, Giurgiu și Brazi, proiectând inclusiv turnuri de răcire uriașe.

A fost primul inginer român care a pus pe calculator calculul pânzei hiperbolice (curbura unui turn de 115 m înălțime și diametru la bază de 93 m) pentru turnurile de răcire de mare capacitate de la CTE Rovinari și Turceni, proiectându-le în țară fără import din Praga.

Și-a dedicat ultimii ani de activitate dezvoltării de programe de calcul ingineresc și desen automat pe calculatoarele cu foi perforate, în limbaj Fortran. A lăsat în urmă zeci de programe folosite de institut și mediul universitar.

O femeie adoptă și crește 4 copii

Nu a avut copii, așa că a decis împreună cu soțul să adopte. Un văr de-al soțului avea 12 copii și le-a dat patru: Lili, Catrinel, Vasile și Maria.

Adopțiile nu au fost simple – autoritățile s-au opus, iar în cazul lui Lili actele s-au semnat abia după patru ani. Cei patru copii înfiați au făcut facultate și sunt bine în București. Niciunul dintre cei 8 băieți rămași în Iași nu a urmat facultatea.

Mama biologică a celor 12 copii visase înainte de fiecare naștere dintre cei patru dați că îi va ceda, un bărbat spunându-i în vis „vei da acest copil și încă trei”.

O femeie urmează Medicina după pensionare și practică 10 ani

Băiatul adoptat, Vasile, la 10 ani, a suferit un accident casnic – ars pe 90% din suprafața corpului cu apă clocotită. După luni de spitalizare, cicatricile amenințau cu paralizia.

Elena și-a amintit de tratamentele cu plante de la bunica, le-a combinat cu cunoștințele inginerești și a dezvoltat „O inginerie a arsurii” – un preparat pentru arsuri numit AREL. A tratat zeci de cazuri, împreună cu Vasile.

În 1992, proaspăt pensionată, s-a înscris la Facultatea de Medicină împreună cu fiul adoptiv. A absolvit Medicina Generală, și-a obținut competența în Fitoterapie și în 2005 a deschis un cabinet medical propriu, tratând arsuri timp de 10 ani.

La 80 de ani, dorea clinica pentru arși. La 82 de ani, a construit-o.

O femeie-avocat fără diplomă

După 1990, legislația i-a permis despăgubiri ca refugiată din Bucovina. Procesele au durat 20 de ani. Dezamăgită de avocați, a început să se reprezinte singură și a câștigat rând pe rând toate procesele.

Banii au ajuns la moștenitori după moartea ei, sub forma unor tranșe anuale timp de 7 ani, exact în perioada pomenirilor.

O femeie scriitoare și artistă

A scris toată viața versuri, aforisme și cărți, publicând șase volume. Deviza ei: „A scrie înseamnă a citi din sufletul tău”.

A pictat în ulei, a tricotat, a cusut, a zidit, a tencuit, a decorat casa, a recitat la serbări și a fost activă în Clubul Femina din ISPE București.

Daruri după moarte

Ca mamă adoptivă a fost strictă, oferind copiilor doar strictul necesar pentru studiu. După moartea ei, fiecare a primit o moștenire consistentă, urmată de bani în fiecare an la pomenire, timp de 7 ani.

Ultimul citat din cartea „Aforisme” (2005) sună a testament: „De multe ori roadele vieții se culeg după ultima vamă”.

Concluzie

Elena Ardeleanu – o femeie extra-ordinară, „Doamna atâtor surprize…”, așa cum a numit-o editorul Mihail I. Vlad în 2000.

Elena Ardeleanu a fost soacra mea! Datorită ei nu mai pot spune „Este prea târziu să încep ceva” și nici „nu am bani pentru asta”. Ea a dovedit că, dacă ai o intenție clară și o dorință fierbinte, resursele vin pe căi nebănuite.

Mihaela Ardeleanu