Pierderea copiilor
Se face în multe feluri.
1. „Pierderea naturală” a copiilor, când aceștia se transformă în adulți
Pentru cele mai multe femei, „pierderea” copiilor se întâmplă odată cu finalul adolescenței și cu tentativele copiilor de a se „elibera” de ghidajul matern, pentru a-și dezvolta propriile puteri.
Copiii încetează să mai aibă relație afectuoasă și strânsă cu mama, intrând chiar în conflicte și respingere, pentru a se rupe de atașamentul mamă–copil.
Pentru femeie este cea mai dureroasă pierdere posibilă, iar această experiență devine „piatra de încercare” a ruperii restului de atașamente din viață.
Atașamentul de copii, în special, prin definirea valorii de sine doar prin maternitate (sunt mamă, deci sunt valoroasă) face multe femei să se agațe cu disperare de relația cu copiii, chiar atunci când aceștia devin la rândul lor adulți.
Copiii care nu găsesc putere să rupă atașamentul, sau mamele cu energie intens dominatoare, mențin legătura mult timp și afectează dinamica tuturor relațiilor în care sunt implicate.
2. Pierderile incidentale ale copiilor
Se produc în două feluri:
- Conflicte intense și fuga de acasă a copiilor, cu ruperea bruscă a relației cu mama (cu părinții). Încă există adulți (femei, mame) suficient de imaturi care nu pot să cedeze locul pentru copilul care crește și nu-i lasă nicio altă șansă decât să rupă definitiv relația. Este o pierdere la fel de dureroasă atât pentru părinți, cât și pentru copil, afectând sufletul și corpul fizic al tuturor.
- Decesul copiilor, în accidente, incidente, diferite circumstanțe tragice: suicid, intoxicație, accident de mașină, boală gravă etc. Suferința pierderii unui copil este mare. Pentru mamă și restul familiei jeluirea este prelungită. Socialul o exagerează de multe ori, dar durerea este intensă. Și necesită procesată.
Pierderea părinților, partenerilor de viață sau a unor oameni speciali din viață
Cum treci peste când mama a lipsit cu desăvârșire în primii ani de viață? m-a întrebat Ioana într-un mesaj.
O pierdere este o pierdere.
Când ești mic, nici măcar nu știi ce ai pierdut, până când nu descoperi ca adult alți oameni care au avut ceea ce ai pierdut tu și observi ce este în plus la ei și nu este la tine.
Absența mamei în copilăria mică a unei fetițe duce la transformarea completă a comportamentului acesteia, la maturizare și responsabilitate precoce, la asumarea devreme a greutăților vieții alături de tată sau frați (dacă există).
Pierderea reală a unei fete care a crescut fără mamă este jucăușenia și relaxarea ce apare când știi că ai un adult care să se ocupe de partea „serioasă” a treburilor și ai spațiu și permisiunea să te joci.
Lipsește simțul umorului, luarea mai în joacă a dificultăților ce apar și relaxarea interioară a celui care știe că are la cine să apeleze, în caz de nevoie.
Lipsește „copilăreala”. Asta este pierderea reală.
Ce faci ca adult?
Când realizezi ce ai pierdut în copilărie, când n-ai avut părintele lângă tine, îți recuperezi copilăria în mai multe feluri.
- Dacă ai copii, o faci alături de ei, devenind mama pe care tu nu ai avut-o și în același timp jucându-te alături de copii, ca și cum ai fi și tu fetița de altă dată.
- Dacă nu ai copii, îți găsești adulți copilăroși, alături de care să-ți „recuperezi” ceea ce ți-a lipsit.
- Sau îți găsești o carieră alături de copii mici (educatoare sau învățătoare).
Fiecare femeie identifică pierderile existente și își ia măsurile pentru a compensa, atât emoțional, cât și comportamental, ceea ce simte că lipsește.
Pierderile partenerilor sau părinților pot fi dureroase sau o mare ușurare
Da, sunt pierderi care duc atât la ușurare, cât și la deblocarea destinelor.
Este dureros și ciudat pentru mintea umană, ce valorizează viețile ca fiind „supreme”.
Există uneori vieți atât de dificile și greu de suportat, încât dispariția lor poate să elibereze pe cei rămași în viață, pentru a le lăsa loc să crească.
Uneori, în pădure, copacii prea mari, cu o coroană prea bogată, nu permit puieților accesul la lumina soarelui. Când un astfel de arbore este doborât de vânt, fulger sau topoarele oamenilor, în locul lipsă răsar zeci de mici puieți care ocupă spațiul rămas.
Pierderile sunt pierderi
Este important să rămânem cu această idee.
Când părinții sau partenerii sunt persoane foarte dificile, blocate în drama din mintea lor, cu un comportament sau limbaj abuziv, narcisiști sau autoritari, când persoanele respective controlează finanțele familiei, sau când organizează ritualuri obligatorii de participare familială (masa de duminică a familiei, sărbătorile petrecute împreună, aniversări celebrate cu fast etc), nu este loc pentru ceilalți membri ai familiei să poată spune „nu” sau „eu vreau diferit”.
Dispariția lor prin deces este jeluită inițial, după care ușurarea ce urmează în viața acelei familii duce la evoluția și dezvoltarea altor membri, la apariția de colaborări și prietenii ce nu puteau exista când părintele dominator sau partenerul narcisic trăiau.
Sunt adevăruri dureroase, dar pentru că se întâmplă în practică, este util să discutăm despre ele.
Pierderea relațiilor fuzionale
Dacă părinții sau partenerul / partenera erau în relație fuzională, de mare atașament, totul depindea de ei, se ocupau de organizarea unei afaceri sau de managementul casei, dispariția lor duce la disperare, haos, senzație de pierdere, frică și teamă de necunoscutul ce urmează.
Un alt adevăr dureros.
De multe ori, când jeluim intens pierderea unui partener sau unui părinte, jeluim partea din noi care pierde un grad de confort, o susținere de zeci de ani, comoditatea sau confortul obținut din existența altei persoane.
Jeluirea care nu se mai termină după dispariția unei persoane în viața unei femei este pentru că aceasta nu se simte pregătită să înfrunte viața în mod independent.
Simte că i se cuvenea sprijinul primit, că i se datorează ajutor și susținere (așa a fost învățată) și este îndreptățită să fie furioasă pe Divin și pe viață că i-a luat „binele” cu care s-a obișnuit.
Dincolo de o jeluire prelungită se descoperă multă centrare pe sine, multă importanță de sine („mi se cuvine, merit, nu este drept”) și o imaturitate evidentă a poveștii minții.
Un alt adevăr dureros, dar ce merită povestit.
Pierderea animalelor de companie
Pierderea animalelor de companie, cu care oamenii petrec uneori zeci de ani, este la fel de dureroasă și dificilă, ca pierderea unor membri ai familiei sau copiilor.
Oamenii sunt dependenți de rutinele făcute împreună cu animalele, de îngrijirea lor, plimbările zilnice (dacă existau) sau jocurile și mângâierile oferite.
Orice ființă vie oferă o posibilitate de conexiune unică, ce oferă un sens în marele haos și nonsens al vieții.
O relație de conexiune cu un animal poate să mângâie sufletul unei ființe umane, când în restul vieții este gol și mintea nu poate crea o poveste mai favorabilă.
Oamenii sunt făpturi sociale. Menirea lor este să construiască relații cu sens. Femeile sunt maestrele relațiilor și au nevoie de ele la fel de mult precum aerul, apa și alimentele.
Conexiunile pe care le creează o femeie cu toate entitățile din viața sa îi construiesc povestea și sensul vieții.
Dispariția unui animal lasă uneori o senzație de jeluire prelungită, ce pare din exterior disproporționată celor care nu înțeleg profunzimea comunicării între doi parteneri de viață.
Un animal de companie oferă ceea ce oamenii nu reușesc prea des: loialitate.
Pierderea unei relații de loialitate este extrem de dureroasă, pentru că valoarea loialității este importantă pentru o femeie: să știe că este cineva acolo, lângă ea, fără să-i pună condiții prea mari și fără să-i comenteze comportamentul sau vorbele.
Pierderea integrității corpului
După intervenții chirurgicale soldate cu eliminarea unor părți din corp (polipi, apendice, ovare, uter, sâni, splină, părți din stomac sau intestin) apare o stare de șoc și traumă, pe care corpul o eliberează uneori prin spasme și tremur prelungit, minute în șir.
Sau prin hohote de plâns isterice, exact ca la decesul cuiva drag și important.
Aceeași reacție se produce în modificările corporale în sarcină (cu variații în greutate de 20–30 kg în câteva luni) sau în diferite stări dificile ale vieții (pierderi de serviciu, de locuință, pierderea statului social prin campanii publice de denigrare etc).
Jeluirea pierderii este necesară și sănătoasă, pentru că o pierdere este o pierdere.
Pierderea obiectelor
Pierderile obiectelor apar frecvent de-a lungul vieții:
- pierderea unei case (a casei în care ai copilărit), la vânzarea sau înstrăinarea sa
- pierderea mașinii cu care te-ai obișnuit ani buni, când aceasta se strică iremediabil sau este implicată într-un accident
- pierderea obiectelor personale – telefon mobil, computer, portofel, chei, cărți sau acte, haine sau alte obiecte personale (le uiți în taxi, la locurile în care ai fost, le lași în restaurante sau îți sunt luate)
- pierderea documentelor de identitate fizice (buletin, pașaport, permis de conducere etc)
Îți pare mereu rău când rămâi fără ceva ce ai deținut o perioadă de timp.
Eforturile de căutare sunt mereu exagerate, ajungi să te uiți în locuri în care aceste obiecte nu au cum să fie – dar o faci pentru că agitația interioară indusă de pierdere te împinge să acționezi.
