Subiectul pierderilor este dureros și dificil. Numai ideea menționării sale produce tensiune și încordare în corp.
Pierderea corpului (frica de moarte) este pierderea de care mintea se teme cel mai tare. Toate celelalte pierderi o amorsează și o declanșează pe aceasta.
Mai este o pierdere de care mintea se teme mai mult ca orice: pierderea minții sau ieșirea din minte.
Mintea discută în toate felurile despre pierderi; pe unele le consideră „cele mai”, făcând de multe ori ierarhii sau clasificări.
Dialogul interior
Te-ai întrebat vreodată cum se menține mintea, în felul în care este?
Dacă ești atentă la mintea ta, vei descoperi că mintea există pentru că zilnic repetă informații despre sine și istoria personală: cine ești, ce-ai făcut, ce ți-au făcut alții, cum ai reacționat, cum ai putea reacționa etc.
Dialogul interior, dialogul intern al minții este obsedat de povestea prin care ai trecut și o repetă în fiecare zi.
Cum te trezești dimineața, cum începe mintea să-ți reamintească cine ești, unde te afli, ce ai de făcut, cu cine ai de vorbit. Apar amintiri din zilele sau săptămânile anterioare, apar emoțiile legate de ce-ai făcut sau ce n-ai făcut etc.
În fiecare dimineață, o iei de la capăt, iar și iar, într-o rotație fără final.
Povestea personală și întreaga ta istorie stă la baza reacțiilor pe care le ai în fiecare moment al vieții.
Mintea se teme atât de mult să nu „piardă” ceva că se agață continuu de aceste povești, construind așteptări și motivații pentru propriile tale reacții.
De ce apare suferința la pierdere?
Pentru că te atașezi de obiecte sau persoane și le încarci cu valoare pentru tine.
Cine se atașează?
Mintea cu povestea sa, care spune: acest lucru, această persoană, acest loc au valoare pentru mine. Fără ele, sunt mai puțin și nu mai am aceeași valoare.
Agățările și atașamentele sunt parte din dialogul interior al minții.
Nu sunt realități exterioare.
Niciun corp fizic nu este lipit la propriu de o altă persoană, de propriile haine, de o casă, o mașină sau de obiectele din jur.
În lumea reală, totul este separat, individual, cu granițe bine delimitate.
Dacă ceva dispare, restul își continuă existența, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Aceasta este regula Naturii, iar mintea nu se împacă prea bine cu existența sa.
Care sunt cele mai mari atașamente ale femeilor?
- Copiii lor, pentru că efortul investit în apariția, îngrijirea, protecția și creșterea lor este uriaș și se face cu prețul forței lor vitale. În copii, femeia investește la propriu energie din propriul corp, care se degradează după fiecare sarcină, puțin câte puțin.
- Soțul sau partenerul de viață, de care se atașează pentru stabilitate, siguranță, protecție și afecțiune; în relația sa specială, o femeie investește o altă cantitate semnificativă de energie și forță vitală.
- Familia de origine, părinții sau frații cu care începe parcursul acestei vieți, primii 14–18 ani din viață; femeile au multă loialitate față de mama, tata sau frați, pentru că experiențele primilor ani de viață au fost despre supraviețuirea împreună și depășirea unor provocări importante, alături de ceilalți.
- Corpul fizic și aspectul pe care îl are; anumite părți speciale ale corpului semnifică pentru femei atractivitate și acceptare din partea celorlalți. Se identifică cu aceste părți și este preocupată de starea lor: sânii, părul, buzele, pielea (mai ales a feței) și unghiile.
- Hainele, încălțămintea și accesoriile vestimentare sunt conectate cu identitatea socială și posibilitățile financiare. Femeile investesc timp și energie în căutarea și menținerea în stare bună a garderobei personale. Orice afectare a unei haine favorite (pătare, rupere, deteriorare la curățătorie) este resimțită dureros, ca o pierdere importantă și irecuperabilă.
- Bijuteriile și obiectele de decor cu semnificație personală reprezintă alte posesiuni de care femeia se atașează în cursul vieții.
- Casa personală, locul în care se simte în siguranță și în adăpost, eventual pământul (dacă îl deține) și orice altă investiție care simte că este o valoare ce îi susține viața într-un mod direct sau indirect.
- Animalele de companie (dacă este iubitoare de animale) ce pot să ia locul copiilor sau partenerilor, în unele situații.
- Imaginea socială, reputația și statutul în grupurile în care se implică în afara casei: există nevoia de includere și de acceptare, însoțită de teama de excludere și respingere.
- Banii și situația economică bună, ce îi permite să susțină toate celelalte atașamente mai sus menționate, inclusiv relații bune cu alți oameni, menținerea unui grup de prieteni și cunoștințe, posibilitatea de călătorie și participare în ritualuri sociale (petreceri, aniversări, ocazii diferite etc).
Există multe alte „obiecte” ale atașamentelor unei femei, lista ar fi extrem de lungă dacă am detalia-o mai mult.
Fiecare dintre femei poate să-și facă principala listă: care sunt „atașamentele” și „agățările” din propria viață, ce le consideră prelungiri la propria sa valoare.
Pierderile sunt cele care afectează toate aceste atașamente și agățări, iar cu cât valoarea unei femei se definește mai mult ca ceea ce are, decât ceea ce este, cu atât suferința și durerea unei pierderi devine mai mare.
O să întrebi în acest moment dacă este „în neregulă” să avem toate cele din lista de mai sus, iar răspunsul este „nu”.
Poți avea în viața ta orice, oricât de mult.
Important este să înțelegi că nu posesiunile și relațiile creează suferință sau durere, ci atașamentul și agățarea de ele, lipsa definiției unei valori proprii în lipsa lor.
Poate mintea îți spune exact acest lucru. Că dacă nu mai ai ceea ce te definea, nu mai ești soție, mamă, profesionistă sau gospodină, nu mai ești nimic.
Dar chiar și când nu mai ești „nimic” ca și definiție socială, tot exiști. Respiri, te miști, vorbești, interacționezi.
Experiența din istorie cu mii de oameni care au pierdut totul, dar au continuat să trăiască, îți arată că tu rămâi tu și dacă nu mai ai nimic din ceea ce crezi că te definește la un moment dat.
Pierderile tuturor lucrurilor de care ne atașăm sau ne agățăm produc foarte mare suferință.
