Oana

1. De la un an am crescut doar cu mama. Tata era doar trecător prin viața mea. Oare asta să fie cauza viselor mele repetitive cu familii de balauri care, de fapt, nu îmi făceau nimic în vis, chiar erau prietenoși și protectori cu mine?

Istoricul copilăriei tale este dificil, Oana. Când ești crescută doar de mama, ce devine „doi în unu”, furnizorul material și emoțional pentru propriul copil, ești deja conectată cu vibrația luptei, a strădaniilor, a efortului mare depus pentru a trece prin fiecare zi.

Un copil nu înțelege foarte multe din contextul social sau economic în care trăiește, el percepe doar senzațiile, emoțiile și reacțiile persoanelor apropiate. Suplimentar, observă la cei din jur ceea ce au și ce fac, iar prin comparație descoperă unde se poziționează.

Familia, definită ca „mama, plus tata și copil”, a fost un subiect delicat pentru tine în copilărie. Clar a apărut în vise (până și balaurii au familie!) și posibil să fi apărut și în reveriile din timpul zilei (cum ar fi să…).

Nu este nevoie să-ți „explici” visele sau emoțiile, este important să observi „temele” prezente. Ca adult, este tot ce ai nevoie. În rezumat, temele viselor tale sunt: balauri, familie, protecție, prietenie. Uită-te la valorile din viața actuală de adult. Le recunoști?

2. Frica de întuneric apărută tot în copilăria mică și care m-a însoțit aproape toată viața, cum se explică?

Când copiii încep să perceapă lumea din jur și să descopere reacțiile celorlalți, oferă semnificație elementelor lumii. Bebelușul nu știe de întuneric, lumină, frică sau curaj. El doar privește lumea cu ochi curioși și o descoperă cu mirare, mai ales din reacțiile celor apropiați.

Frica de întuneric este a adulților, ce o proiectează mai departe. Întunericul este marele necunoscut, nu știi niciodată ce se ascunde când nu este prezentă lumina. Niciun copil nu are frică de întuneric, dacă adulții care au grijă de el nu sunt, la rândul lor, plini de frici de necunoscut sau nesiguranță.

Încă o dată, Oana, fricile sunt inexplicabile, de cele mai multe ori. Sunt doar povești ale minții, ce conectează „obiectul fricii” cu o stare de disconfort, durere sau suferință. Conexiunile se fac automat, în copilărie, în perioada non-verbală. Așa că, de cele mai multe ori, fricile sunt doar senzații.

Ce poți să faci ca adult este să stai în întuneric (în casă sau în afara casei) și să observi senzațiile din corp sau gândurile care îți vin în minte. Vei descoperi multe asocieri de care n-ai știut niciodată. În timp, poți face pace cu întunericul, acceptându-l ca un element al acestei lumi.

3. Când eram mică, mama mi-a spus că tata voia băiat. Adult fiind, am descoperit practicând metoda lui Brandon Bays – Călătoria – că în capul meu de copil cumva s-a cuibărit ideea că tata a plecat din viața mea și a mamei din cauză că eu nu am fost băiat. Poate duce acest lucru la o respingere a feminității și o lipsă de încredere în propriile forțe?

Mintea umană construiește povești. Asta știe să facă cel mai bine: povești, scenarii, explicații pentru ceea ce percepe și observă.

Pentru un copil, este imposibil să gândească sau să verbalizeze că „mama sau tata” sunt răi sau proști. Că sunt oameni imperfecți, cu propriile lor probleme și cu multe provocări mentale sau fizice.

În loc să vadă dificultățile părinților, un copil consideră că „el este problema”, dacă minunații adulți care i-au dat viață nu sunt prezenți în realitatea sa.

Așa se construiește povestea despre „defectele” noastre interioare, considerând că este ceva în neregulă dacă „zeii și creatorii” vieții noastre nu ne vor sau nu pot să fie părinții de care avem nevoie.

Da, Oana, neîncrederea în esența a ceea ce ești s-a construit din povestea pe care ți-ai format-o în copilărie. Ca adult, este important să o revezi, iar și iar, până reușești să înțelegi esența: nici tu, nici tata, nici mama nu ați fost „defecți”, ci pur și simplu ați „crescut” în ritmuri diferite și ați făcut, fiecare, ce ați putut, la momentele respective din viață.

Ești aici, acum, capabilă să poți face procesul de maturizare, să poți depăși limitările copilăriei.

Înțelegi darul primit, al începutului dificil al vieții?

Dacă nu era rana lipsei părintelui, mai făceai tu întreaga călătorie a descoperirii totalității tale umane?