Andreea:

Ce impact are asupra vieții unei fetițe faptul că în burtică bebelușa a rămas cu capul în sus și fundul în jos, până în ziua nașterii, iar când a fost scoasă din burtă nu a respirat singură și i-au aplicat manevra cu balonul de aer? În plus, mama (adică eu) și-a dorit enorm să nască natural, dar nu a fost lăsată de medic, și copilul a fost născut prin cezariană, cu mama plângând inclusiv cât a stat la ATI o zi întreagă. (Pentru că eu nu am avut parte de o primire plăcută la nașterea mea, mintea mea și-a dorit una frumoasă pentru fetița ei și a suferit enorm pentru că nu s-a întâmplat asta).

Întrebarea ta, Andreea, este pusă de minte și de Ego, așa cum bine ai observat.

Mintea vrea ca lucrurile să se petreacă în conformitate cu standarde („primirea plăcută, frumoasă”).

Corpul face cât poate, în condițiile în care se găsește (lipsa medicului, mama cu corpul slăbit și emoțiile împrăștiate).

Nașterea pelvină („cu fundul”) face un copil să opună rezistență la schimbare sau transformare, iar când este forțat să o facă, să rămână temporar fără aer (vezi atacuri de panică) și să fie resuscitat din exterior.

Impactul energetic al nașterii pelvine este tiparul de „rezistență” pe care fetița îl va dezvolta, de-a lungul vieții, la marile treceri (plecarea de acasă, mutarea într-o casă nouă, o relație de durată sau căsătoria, apariția unui copil etc).

Întâi vine fundul (constipația, încăpățânarea, nu-vreau-ul), apoi capul (rațiunea).

Impactul fizic al nașterii mai traumatizante este pe suprarenale și reacția la stres. Există o slăbiciune de la naștere a suprarenalelor, ce este nevoie să fie luată în seamă când fetița își ia deciziile importante ale vieții.

Impactul inițial al începerii vieții într-un mod mai dramatic (ieșire cu fundul, resuscitare, depresia și dezamăgirea mamei – care își jeluia propriul eșec și propria neputință, dar fetița nu știa asta) este necesar să fie cunoscut.

Măsurile ce se iau în viață pot să transforme un început mai dificil într-o oportunitate de viață disciplinată și echilibrată – cu un efort considerabil, dar posibil.

Diana:

Citind submodulul sexualitate și feminitate, întrebarea mea este: Dar dacă fetița a fost concepută prin FIV (reușit din prima încercare)? Pe lângă bateria puțină, ce alte consecințe (fizice, emoționale, spirituale) și implicații ar mai fi? Mulțumesc!

Dacă nașterea nu a apărut pe cale naturală, înseamnă că cei doi genitori (mama și tata) nu au avut energie suficientă pentru a declanșa creația.

Fie spermatozoizii erau mai leșinați și fără putere penetrantă, fie ovulele sau terenul mamei nu erau prea primitoare pentru spermatozoizi.

Venirea pe lume prin FIV înseamnă că orice „creație” ulterioară în viața fetiței (când vrea să-și „creeze” ceva în viață – o direcție, o carieră, un job etc) nu va exista puterea de începere (inițiere). Are nevoie de „specialiști” din exterior să-i dea „un brânci”, după care se pune pe cale și reușește.

Informația asta este important pentru tine, Diana.

Vei ști ce ai de făcut când începe școala, când trece de la gimnaziu la liceu, când merge la facultate sau începe să se vadă cu băieți.

Are nevoie de „un brânci” de la un specialist. Mama și tata nu sunt suficienți. Pentru începerea a ceva (pentru a-și lua decizia de a face orice altceva), inițierea este solicitată „de la experți” (un psiholog, un medic, un profesor, alt adult etc).

În rest, știi că suprarenalele ei vor fi mereu mai slăbite, la fel și rinichii, plus ficatul – este nevoie să fie grijă la consumul de energie (pierdut nopți, mâncat aiurea, stat prea mult la dispozitive etc).

În plus, este posibil să fie foarte atrasă de tehnologie și știință, mai puțin de zona de spiritualitate și Suflet. Doar știința a făcut posibilă venirea ei pe lume.

Mintea rațională va prevala și este posibil să nu prea fie acordată la intuiție și la ritmurile naturale ale lumii.

Depinde și de Sufletul ei, plus destinul cu care a venit.

Dacă ai aceste „orientări” în minte, dar rămâi deschisă la orice, Diana, vei putea să intervii minim în momentele cheie, pentru a o ajuta când pare că îi este mai greu în viață.

Oana:

Deși avem doi băieți naturali, mi-am dorit foarte mult o fetiță și am hotărât, după un consiliu de familie cu copiii și soțul, să adoptăm o fetiță. Am adoptat-o pe Teodora la trei luni. Acum împlinește 20 de ani. Îmi dau seama, uitându-mă în urmă, că poate nu am știut cum să răspund exact tuturor nevoilor ei. Am senzația că parte din încăpățânarea și reactivitatea de care dă dovadă de multe ori sunt modul ei de a ascunde trauma pe care o poartă în suflet. Cum îi putem ajuta pe copiii adoptați, care se confruntă încă din perioada intrauterină cu sentimentul respingerii?

Adopția este un proces special, care implică o împletire de gânduri, motivații ascunse, emoții, senzații și răni ascunse.

Socialul spune oricărei femei că „trebuie” să aibă copii. De aceea, nevoia intensă de a „avea” copilul „tău” sau a crește un copil duce la procedura tip adopție. În spatele la toate se ascund multe agende niciodată rostite (vezi copilul „meu”, fetița „mea”, „vreau” și așa mai departe).

Creșterea copiilor declanșează foarte multe emoții și răni ascunse într-o femeie.

Oana, ca să-ți poți ajuta fiica adoptată, ai nevoie să lucrezi cu tine, într-un mod blând și profund, pentru a-ți răspunde onest și clar la întrebarea: de ce ți-ai dorit o fetiță?

Ce exista în tine, ca nevoie, și nu a fost împlinită de cei doi băieți?

Dacă tu îți poți răspunde la întrebarea asta, acceptând orice iese la suprafață și orice fel de adevăr, oricum este el, faci cel mai uriaș pas pentru a putea să fii alături de fiica adoptată, în mod real – nu prin intermediul așteptărilor ascunse, pe care nu le-ai identificat nici până în prezent.

Încăpățânarea și reactivitatea Teodorei este oglinda propriilor tale însușiri asemănătoare.

Ca să o înțelegi pe ea, să o ajuți pe ea, ai nevoie să te înțelegi și să te ajuți pe tine.

Și nu este nevoie să-ți placă ceea ce afli sau descoperi.

Nici măcar acest răspuns nu trebuie să-ți placă.

Doar să înțelegi.

Diana T:

Spuneai care este motivul subtil pentru care o mamă își dorește să aibă un băiat, iar întrebarea mea este: care este motivul pentru care ne dorim fete?

Eu mi-am dorit să am fetiță atât la prima, cât și la a doua sarcină. Așa s-a întâmplat. Acum, dacă mă gândesc la un al treilea copil, îmi dau seama că îmi doresc tot fetiță. Fetele mele sunt a treia generație de femei, după ce bunica mea a avut doar fete, mama mea doar pe mine, iar eu doar fete. Dincolo de dorință, care e semnificația acestei energii feminine din familie?

Răspunsul la întrebarea ta, Diana T., continuă răspunsul dat Oanei.

Pune-ți întrebarea foarte personală: de ce ți-ai dori o fetiță?

Ce nevoie îți acoperă existența și creșterea unei fetițe și nu o face existența sau creșterea unui băiat?

Am răspunsuri personale, desigur, dar ele nu țin loc de propriile tale răspunsuri.

Îți ofer doar câteva opțiuni, cu precauție, pentru că mintea se va agăța de ele ca fiind adevăruri, când de fapt ele sunt doar posibilități.

  • Îți dorești o fetiță pentru că, fiind la fel ca tine (de gen feminin), vei reuși să te conectezi mai ușor cu nevoile și reacțiile sale, cu caracteristicile fizice și etapele de evoluție. Este cumva „familiarul”, iar efortul depus în procesul de creștere și educație este ceva mai mic decât atunci când ai de-a face cu o „specie diferită” (masculinul).
  • Îți dorești o fetiță pentru că ai avut o relație bună cu mama sau bunica și ai dori să continui aceeași relație cu fiica ta (să-i oferi și ei ce ai primit tu).
  • Îți dorești o fetiță pentru că ai avut o relație proastă și rece cu mama și ai dori, prin intermediul fetiței, să repari această rană din tine, să trăiești o altfel de relație cu propria ta fiică (vindecând astfel rana de respingere pe care ai avut-o în propria copilărie).
  • Îți dorești o fetiță pentru că este mai educabilă și ușor de condiționat, ține mai aproape de mama ei (cum o faci și tu) și nu te va abandona atât de ușor cum o face un băiat, în partea a doua a vieții. Relația mamă-fiică este destul de strânsă, chiar și în cazul relațiilor disfuncționale dintre cele două.
  • Îți dorești o fetiță pentru că ți-e teamă de masculin, de agresivitatea băieților. Relația pe care ai avut-o cu propriul tată sau o ai cu partenerul te face să nu ai încredere că ești susținută de masculin. Știi că băieții vor pleca după soțiile lor, iar partenerul tău poate oricând să-și găsească „pe alta”. Lipsa de loialitate a bărbaților este biologică, în timp ce loialitatea fetelor este, de asemenea, biologică.

Ce alte explicații ai găsit pentru dorința de a avea fetițe?

Le discutăm împreună la întâlnirea directă?